Despre marele compozitor George Enescu
George Enescu cunoscut in Franţa sub numele Georges Enesco (n. 19 august 1881, Liveni, Botoșani – d. 4 mai 1955, Paris) a fost compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor. Este considerat cel mai important muzician român. Născut la 19 august 1881 în Liveni (denumită ulterior “George Enescu” in onoarea sa), județul Botoșani, a manifestat înca din copilărie o înclinație extraordinară pentru muzică. Un copil minune, George Enescu a creat prima sa compoziţie muzicală la vârsta de 5 ani. Tatăl său l-a prezenat ulterior profesorului şi compozitorului Eduard Caudella în vederea începerii studiilor de compoziţie. La vârsta de 7 ani, a fost admis la Conservatorul din Viena, unde a studiat sub îndrumarea lui Joseph Hellmesberger Jr., Robert Fuchs şi Sigismund Bachrich. A absolvit, cu medalia de argint, studiile la Viena, înainte să împlinească 13 ani. Se încadrează rapid in viața muzicală a Vienei, concertele sale în care interpretează compoziții de Johannes Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix Mendelssohn-Bartholdy, entuziasmând presa și publicul, deși avea doar 12 ani. Debutul ca interpret și compozitor. Primii ani George Enescu in tinereţe În 1895 pleacă la Paris pentru a-şi continua studiile la Conservatorul din Paris (1895-1899) sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioara), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet și Gabriel Fauré (compoziție).
Începutul secolului XX. Lucrări semnificative
Din primii ani ai secolului XX dateaza compozițiile sale mai cunoscute, cum sunt cele doua Rapsodii Romane (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa Simfonie (1905), Șapte cântece pe versuri de Clément Marot (1908). În timpul Primului război mondial ramâne in București. Dirijeaza Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată in audiție integrală in Romania), compoziții de Claude Debussy, precum și creațiile proprii: Simfonia Nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915). În același an are loc prima ediție a concursului de compoziție „George Enescu”, in cadrul căruia compozitorul oferea câștigatorilor, din veniturile sale proprii, sume de bani generoase, precum și șansa interpretării acestor piese în concerte.
Perioada interbelică
După război își continuă activitatea împarțită între Romania și Franța. De neuitat au rămas interpretările sale ale Poemului pentru vioară și quartet de corzi de Ernest Chausson și ale Sonatelor și Partitelor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. Face mai multe călatorii in Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia (1923) și New York (1938). Activitatea sa pedagogică devine de asemenea de o importanță considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniștii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Yehudi Menuhin. Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult și o profundă afecțiune pentru Enescu, considerându-l părintele său spiritual. „Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (…) Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din propria lui țară, o țară de inegalată frumusețe.” (Yehudi Menuhin)
Al doilea război mondial și ultimii ani. Opere de maturitate
În timpul celui de Al doilea război mondial, rămas in București, are o activitate dirijorală bogată, încurajând și creațiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea,Nicolae Brânzeu,Sabin Drăgoi. După război dă concerte împreună cu David Oistrach, Lev Oborin, Emil Gilels și Yehudi Menuhin, care îl vizitează la București și Sinaia. Ateneul Român – sediul Filarmonicii George Enescu În ultimii ani ai vieții a compus Cvartetul de coarde Nr. 2, Simfonia de Cameră pentru douăsprezece instrumente soliste, desăvârșește Poemul simfonic Vox Maris pentru soprană, tenor, cor și orchestră, schițat înca din 1929, Simfoniile Nr. 4 și 5 rămase neterminate (au fost orchestrate mai târziu de compozitorul Pascal Bentoiu). Odată instaurată dictatura comunistă, se exileaza definitiv la Paris, unde se stinge din viață în noaptea de 3 spre 4 mai 1955. A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris, într-un cavou de marmură albă, aflat la poziția 68.
Stilul muzicii lui George Enescu
Stilul componistic al lui George Enescu este greu de definit, oscilând între stilul romantic monumental al lui Richard Wagner (in Simfonia Nr. 1), influențele muzicii franceze (de exemplu, în Cântecele pe versuri de Clément Marot), tendințele neo-baroce (in Suita orchestrala Nr. 2) și exprimarea modernă cu totul personală din muzica de cameră, opera Oedip sau Simfonia de Camera. Nu trebuie uitată influența folclorului românesc, evidentă in cele doua Rapsodii Romane, Sonata pentru vioara “cu caracter popular românesc”, Suita orchestrală Nr. 3 „sătească”. Celebritatea internațională a lui George Enescu – de care era el însuși intrigat – se datoreaza în special Rapsodiei Romane Nr. 1, popularizată mai ales de Leopold Stokowski la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Philadelphia, uitându-se marile sale creații. Prin Festivalurile Internaționale „George Enescu”, care au loc cu regularitate in București cu participarea unor muzicieni de faimă mondială, opera muzicală enesciană este pusă in valoare.
